Memoria

În ultimul mileniu, mulţi dintre noi am suferit o modificare profundă. Treptat, ne-am înlocuit memoria internă cu ceea ce psihologii denumesc memorie externă, o uriaşă suprastructură de cârje tehnologice pe care le-am inventat pentru a nu mai trebui să ne stocăm informaţia în creier. Am trecut, se poate spune, de la a ne aminti totul la a ne aminti groaznic de puţin.
Avem fotografii care să ne înregistreze experienţele, agende care să ne urmărească programul , cărţi şi acum internetul pentru a ne stoca informaţia colectivă şi bileţele cu adeziv pentru tot ce vrem să mâzgălim. Care au fost urmările acestei externalizări a memoriei, pentru noi şi pentru societatea noastră? S-a pierdut ceva?
Scopul sistemului nostru nervos, de la organele senzoriale care furnizează informaţia până la masivul glob de neuroni care o interpretează, e să dea un sens celor ce se întâmplă în acel moment şi celor ce se vor întâmpla în viitor, pentru ca noi să putem reacţiona în cel mai bun mod posibil. Creierele noastre sunt, fundamental, maşinării de formulat preziceri, iar pentru a funcţiona trebuie să găsească ordine în haosul de amintiri posibile.
Am alege să trăim într-o societate în care oamenii au o memorie cu mult mai bună? De fapt, ce ar însemna mai exact să avem o memorie mai bună? Ar însemna să ne amintim lucrurile doar exact aşa cum s-au întâmplat, fără niciuna dintre revizuirile şi exagerările pe care le creează mintea noastră în mod natural? Ar însemna să avem o memorie care uită traumele? Ar însemna să avem o memorie care reţine doar acele lucruri pe care vrem noi să le reţină?